Plina campanie de aderare. Politicieni, oameni de afaceri, intelectuali, analisti economici, precupeti din piata ori someri la colt de strada, toti dezbat marea dilema: ce ne facem din 2007? O fi mai bine, o fi mai rau? Ce vrea Europa de la noi si noi de la ea?
De buna vreme, campania de aderare in Uniunea Europeana a cuprins toate colturile tarisoarei noastre dragi: economie, agricultura, viata sociala si culturala, nimic n-a scapat nepuricat de specialistii in probleme europene. S-au lansat proiecte, programe, s-au promis bani pentru ele, orice, numai sa devina si românul frate cu occidentalul. Mediul rural si-a inghitit si el galusca: conferinte, campanii cu fluturasi colorati si expliciti despre ce inseamna „satul meu in Uniunea Europeana“, „cota de lapte“, „crotalierea animalelor“ (marcarea lor), „sacrificarea porcului conform normelor UE“, „fabricarea alcoolului in conditii tehnologice legale“. De luni de zile, taranul român are parte de o ampla campanie de popularizare a termenului de „integrare“ si a cerintelor pe care le impune.
Taranii – cuceriti de culoarea fluturasilor UE
Campania a ajuns si in Butoiesti, Mehedinti. De o luna, stive de fluturasi veniti direct de la Bucuresti, mai exact de la Agentia pentru Strategii Guvernamentale, au poposit pe biroul viceprimarului din comuna. Pâna la inceputul acestei saptamâni, ramasesera mai putin de o treime din ei. Fie ca i-a dus postasul cu ziare si pensii cu tot, fie ca s-au aratat interesati de ei cetatenii picati pe la primar cu vreo treaba, distribuirea informatiei s-a facut ca la carte. Insa nu la fel de eficienta a fost informarea in sine, dupa cum declara chiar Ion Bosoanca.
„S-au adus trei tipuri de fluturasi, in care sunt explicate reglementarile din domeniul agricol pe care România va trebui sa le respecte din momentul aderarii – cum va trebui sa fie modernizat satul, ce inseamna cota de lapte si cum se stabileste, cum se vor sacrifica animalele incepând cu anul urmator si cum vor fi nevoiti sa renunte la cazanul de tuica“, enumera viceprimarul obiectivele invatate pe de rost ale campaniei aflate in plina desfasurare la comuna. „Oamenii sunt insa reticenti. Sa fiu sincer, au luat hârtiile mai mult pentru ca sunt colorate si nu pentru ca ar vrea sa invete noile reglementari! “, recunoaste vicele rezultatul campaniei.
Reglementarile, conditiile impuse au ramas o enigma pentru taranii din Butoiesti. Nu ca nu le-ar intelege – cartea putina nu face mintea mica! Dar sa le rastoarne cineva o traditie veche de când lumea, asta ar fi peste poate. Sa-i invete pe ei niste oraseni cum se taie porcul europeneste – asta ar fi culmea obrazniciei!
„Omul simplu de la tara nu accepta asa ceva in ruptul capului! El una a invatat, una stie: porcul se prinde, se leaga de picior, se incaleca de neamuri si ajutoare si se spinteca la gât! Il acopera cu paie si-l pârleste. Si nimic nu e mai bun decât carnea neracita inca si pusa la fript – pomana porcului! Sa-l faci acum sa uite obiceiurile din batrâni pare o misiune imposibila!“, isi da cu parerea Ion Bosoanca.
Tuica buna, nu putina!
In Pluta – sat de-al Butoiestiului, nea Cornelie Vreju tocmai ce schimba boasca. Pune alta si se opinteste sa aprinda focul la al doilea cazan. Eh, la 71 de ani nu-i usor sa te mai apleci, sa stai pe lânga el, sa-i potrivesti tuturoiul, sa o gusti din când in când cu destiul, sa vezi daca e tot asa de buna ca data trecuta! O zi intreaga de munca, de sudoare! Dar la pofta asta a vietii n-o sa renunte el câte zile o mai avea!
„Daca-mi place tuica?? Nu putina, taica, nu putina! Pai, ce-i mai dulce pe lumea asta, ce da gust vietii daca nu zeama de corcoduse?!“, gândeste intelept mosul, aprinzând flacara.
Ca si restul satului, nea Vreju nu se impaca deloc cu normele UE! Si nici nu vrea! Pentru el, a face tuica este mai mult decât o metoda ieftina de a-si astâmpara setea de peste an. E obicei sfânt, mostenit de la parinti. Are reteta lui proprie, asa cum au si Gheorghe si Vasile, vecinii de peste drum. Iar la el participa toata familia, fara exceptie.
„Ne adunam toti pe lânga el, mai vorbim de-ale nostre, mai coacem un porumb la jar, mai gustam, sa ne obisnuim cu tuica noua. E o frumusete, taica, si nu ne lasa pe noi inima s-o dam uitarii“, anunta hotarât nea Vreju, atâtând jaratecul de sub cazan. „Io tuica tot o sa fac, zica UE ce-o zice! Mai ales acu’, când trebuie sa recuperez: anul trecut nu s-au facut poamele si n-am avut strop sa pun pe limba!“.
